Prima sală este dedicată epocii pietrei cioplite sau paleoliticului. Siturile din această epocă cunoscute pe teritoriul judeţului Satu Mare se concentrează în Depresiunea Oaşului, după cum poate fi uşor observat pe harta punctelor paleolitice unde sunt marcate prin culori diferite culturile arheologice ale perioadei. Cronologic, aşezările paleolitice descoperite în zona Oaşului pot fi datate între 30.000 şi 10.000 BP.
O serie de piese din piatră cioplită reprezentative provenite din aşezările paleolitice din Oaş sunt expuse în unica vitrină instalată pentru această epocă.
Reconstituirea unui fragment din viaţa unui cioplitor în piatră paleolitic este însă cel mai atractiv ansamblu pentru publicul larg. Au fost reconstituite o colibă acoperită cu piei de mistreţ, o vatră de foc şi un atelier de cioplire a pietrei. Piesa de rezistenţă o constituie sculptura în gips a unui bărbat din paleolitic (mărime naturală) care e în plină desfaşurare a muncii sale şi anume confecţionarea uneltelor din piatră. Într-o mână ţine un percutor iar în cealaltă piesa de cioplit. În jurul individului sunt răspândite numeroase aşchii, nuclee, spărturi ce ilustrează prezenţa pe acel loc a unui atelier de cioplire. În centrul ansamblului reconstituit se află o vatră în aer liber, puţin adâncită în pământ, cu bordura din pietre. Coliba este circulară, asemănătoare celor amerindiene, cu structura din bârne de lemn, acoperite cu piei de mistreţ, fixate la bază cu bolovani masivi şi oase de mamut. Deasupra intrării în colibă e atârnat un corn de elan, resturile de animale incluse în peisaj având rolul de a ilustra o altă preocupare majoră a omului paleolitic şi anume vânătoarea.
Un alt obiectiv atractiv este un atelier experimental de cioplire a pietrei unde a fost amplasată o cantitate mare de materie primă şi vizitatorul poate încerca să prelucreze piatra, după metodele descrise şi ilustrate în cele 5 imagini cu prezentarea diferitelor tehnici de cioplire a pietrei aflate deasupra atelierului.

CADRUL NATURAL MEDIEVAL

Pasajul de trecere înspre primele săli ale expoziţiei de istorie-etnografie este dedicat prezentării cadrului natural medieval, prin intermediul celor mai timpurii reprezentări cartografice ale regiunii.
Ultimul secol al mileniului II a adus schimbări radicale în sistemul ecologic sătmărean. Pentru a avea o imagine asupra stării cadrului natural ce a determinat habitatul uman de-a lungul evului mediu până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, suntem nevoiţi să apelăm la puţinele izvoare documentare ce s-au păstrat până în zilele noastre.
Potrivit acestor surse, partea comitatului Satu Mare aflată la vest de Carei era dominată de zone nisipoase cu dune mai mici sau mai mari, adâncimile dintre ele fiind umplute în perioade umede de ape pluviale. Suprafaţa pădurilor era mai redusă în această zonă.
Zona centrală a comitatului, între Carei şi cursul Someşului era dominată de imensa mlaştină a Ecedului. Conectată cu valea largă şi mlăştinoasă a Ierului, suprafaţa acoperită permanent sau tranzitoriu de apă se întindea de la poalele dealurilor Codrului şi Tăşnadului până aproape de confluenţa Crasnei cu Someşul. Aşezările se grupau pe grinduri mai înalte, căile de comunicaţii urmând locurile mai uscate.
Cea mai intens populată regiune a comitatului era valea Someşului, pe ambele maluri formând un şir continuu de aşezări. La est şi sud de această linie pădurile erau aproape fără întrerupere, de la Munţii Oaşului şi Culmile Codrului, până în Bihor. Toponimicele atestă că aşezările s-au format pe terenuri defrişate chiar şi în apropierea oraşului Satu Mare, ca în cazul satelor Peleş, Pelişor şi Lazuri.