Indiferent dacă s-a desfăşurat în mediul urban sau rural, viaţa fiecărui om a urmat un fir comun: naşterea–căsătoria–moartea. Considerate evenimentele majore ale existenţei, cele trei mari praguri pe care omul le-a avut de trecut au fost întotdeauna însoţite de ritualuri laice şi religioase ce semnificau, cu preponderenţă, grija faţă de om. Firul vieţii, depănat între naştere şi moarte, reprezenta un univers al mentalităţilor transpuse în cotidian printr-un complex de practici numite “rituri de trecere”. Unele ritualuri precedau chiar momentul naşterii (mama purta cămaşa brodată cu semnul crucii), iar la venirea pe lume a unei vieţi noi ritualurile practicate aveau menirea de a câştiga bunăvoinţa ursitoarelor, în speranţa că noul născut va avea “o soartă mai bună”. La căsătorie comunitatea se bucura alături de tinerii miri, prezenţa la masa nunţii şi darurile făcute semnificând respectul şi sprijinul faţă de familia nou întemeiată. Ceremonialul înmormântării reprezenta nu numai un final de drum, dar şi grija pentru “viaţa de apoi”, demonstrând concepte arhaice potrivit cărora fiecare sfârşit înseamnă un nou început. DB
NAŞTEREA – BOTEZUL
Perceput ca cel mai important moment din viaţa unui om, naşterea era precedată de o serie de ritualuri săvârşite de viitoarea mamă. Copilul trebuia scăldat în albie din lemn de brad, apa să fie turnată dintr-o oală de ceramică nefolosită până atunci iar în albie să se pună bani, busuioc, pâine, ou, lapte, miere sau zahăr. Explicaţiile mentalităţii populare sunt date chiar de folclor: “Scump ca argintul, dulce ca mierea, bun ca pâinea, sănătos ca oul, atrăgător ca busuiocul, şi alb ca laptele.”
Momentul principal al cultului post-natal este botezul, numit şi „încreştinarea”, datorită ritualurilor religioase menite să „treacă” copilul nou născut în rândul creştinilor. Rolul preotului devine astfel covârşitor, deschizând drumul vieţii spirituale, duhovniceşti. DB
CĂSĂTORIA – NUNTA
Moment major al ciclului existenţial, căsătoria marchează trecerea într-o nouă etapă a vieţii, cu semnificaţii multiple atât pe plan social cât şi individual. În „firul vieţii” acest eveniment reprezintă trecerea de la feciorie la comunitatea oamenilor căsătoriţi, fiind însoţit de o succesiune de ritualuri unificatoare între două entităţi sociale: neamul băiatului şi neamul fetei. Ceremonialul nunţii, precedat şi el de o multitudine de rituri de iniţiere, se desfăşura aproape identic la toate etniile din regiunea Sătmarului: el debuta cu peţitul urmat de logodnă, apoi vestirea căsătoriei şi chemarea la nuntă, pregătirile pentru ziua nunţii (îmbrăcăminte, alimente, băutură), spovedania la biserică, iertăciunile rostite la casele mirilor, cununia civilă şi religioasă, iar la final petrecerea. Personajele principale ale nunţii se regăsesc, cu mici excepţii, la toate comunităţile etnice, mirele şi mireasa fiind însoţiţi în această “nouă trecere” de: naşi, fetele şi feciorii de onoare („velfei”, „chemători”, „druşte”), stegar, taroste şi, desigur, de părinţi. Din punct de vedere existenţial căsătoria era considerată o treaptă a împlinirii şi tocmai de aceea ritualurile care se practicau cu acest prilej erau foarte bogate şi complexe, chiar şi recuzita utilizată (steag, colaci, boabe de grâu, ştergări, etc.) având profunde valori simbolice. DB
MOARTEA – ÎNMORMÂNTAREA
Ultimul prag pe care omul îl are de trecut în „firul vieţii” este considerat în gândirea tradiţională creştină drept „puntea de trecere din viaţa pământească spre viaţa eternă”. Numită şi „marea trecere” sau „marele drum”, moartea reprezenta o aşteptarea a „judecăţii de apoi” ce depindea în mod obligatoriu de moralitatea faptelor săvârşite în viaţa de aici. Primul gest ritual al recunoaşterii morţii era aprinderea lumânării la căpătâiul decedatului, urmat de vestirea comunităţii prin tragerea clopotelor şi ridicarea steagului negru în turnul bisericii. Priveghiul la casa mortului separa momentul decesului de cel al înmormântării, fiind considerat punctul culminant al încheierii unei unităţi de măsurat timpul: viaţa de om. Participarea la întregul ceremonial, însoţirea decedatului pe ultimul drum, masa de pomană, simbolizau solidaritatea socială, sprijinul pe care întreaga colectivitate şi-l manifesta faţă de familia îndoliată, dar şi semnul continuării vieţii individuale şi colective. DB
OBICEIURI ŞI SUPERSTIŢII LA ÎNMORMÂNTARE
Ceremonialul funerar înglobează o multitudine de gesturi rituale considerate drept modalităţi prin care se exprimă raporturile dintre cei vii şi cei morţi, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Alături de bocete, expresii ale durerii individuale, aceste rituri se caracterizează prin două tendinţe contrare: prima este cea de a asigura trecerea mortului „pe lumea de dincolo” şi de a distruge toate semnele morţii, iar cea de a doua de a-l păstra printre cei vii, prin practicile de pomenire. Pentru ca sufletul celui decedat „să nu se întoarcă acasă”, familia trebuia să îndeplinească anumite ritualuri: acoperirea oglinzii cu o pânză neagră, pentru ca defunctul „să nu-şi vadă chipul şi să nu se întoarcă în chip de strigoi”; întoarcerea vaselor cu gura în jos, pentru ca „să nu se aşeze în ele sufletul decedatului”. Aceste rituri de origini păgâne erau respectate cu stricteţe, existând credinţa că, prin îndeplinirea lor, trupul lipsit de suflet nu va deveni o forţă malefică, şi se va integra în categoria spiritelor binevoitoare din „lumea de dincolo”. Unele practici de pomenire din ceremonialul înmormântării se desfăşurau chiar înainte de înhumarea decedatului, implicând prezenţa acestuia, deoarece peste sicriu era trecut, în mod obligatoriu de către familie, tot ceea ce se oferea drept pomană: ştergări (preotului, bărbaţilor care duceau sicriul şi prapurii), coşurile cu colaci şi batistele pentru copii. Toate aceste obiecte şi alimente simbolizau ofrandele făcute „pentru sufletul celui răposat”, pentru ca „sufletul său să ajungă în rai”. DB
JUDECATA DE APOI
Inspirată de Tratatul lui Chiril din Alexandria numit „Despre cele ce se întâmplă sufletului după moarte”, tema judecăţii de apoi este reflectată în pictura bisericilor ardelene din lemn, predominând semnificaţiile puternic moralizatoare. Concepţiile populare despre lumea de dincolo şi despre pedepsele pe care le primesc păcătoşii, sunt redate în pictura bisericilor codreneşti din regiunea Sătmarului prin viziunea asupra „muncilor iadului”, în care demonii conduşi de Lucifer acuză sufletul pentru toate păcatele săvârşite. Speranţa iertării păcatelor, percepţia asupra morţii, credinţa creştină în viaţa veşnică, în Înviere, determină atitudini ce îmbină teama şi nădejdea, exprimate prin profunzimea cuvintelor: „aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, judecata de apoi.” DB
ÎNVIEREA – VIAŢA VEŞNICĂ
În gândirea arhaică existenţa omului cuprindea, în proporţii egale, lumea „de aici” şi lumea „de dincolo”. Sfârşitul vieţii pe pământ era acceptat în măsura în care speranţa Învierii oferea crezul în “viaţa de apoi”, cea din împărăţia Tatălui Ceresc. Învierea Domnului Iisus Hristos este considerată drept o încununare a speranţelor în veşnicie. Drumul până la ea, clădit pas cu pas prin faptele săvârşite în viaţa de pe pământ, continuă prin „vămile văzduhului” sau „purgatoriu”, pe o „scară” ce duce, sau nu, spre Rai. Scara, puntea ce leagă „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”, în tradiţia creştină este simbolul ascensiunii, sau coborârii, pe un drum greu de purificare sufletească, ce are două deviaţii: iadul sau paradisul. Ea are conotaţii similare cu arborele vieţii, sau cu „arborele cruce”, însuşi Hristos devenind arbore al lumii, „axă a lumii”, crucea răstignirii având semnificaţii majore: „prin moarte spre viaţă, prin cruce spre lumină.” DB