DR. VASILE LUCACIU – IN MEMORIAM
(21 ianuarie 1852, localitatea Apa – 28 noiembrie 1922, Satu Mare)
La comemorarea a 92 de ani de la trecerea întru cele eterne a marelui patriot român dr. Vasile Lucaciu, cea mai importantă personalitate a românilor sătmăreni, readucem în atenția cititorilor cuvintele domnului Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, rostite în anul 2012 în Catedrala Greco Catolică din Satu Mare, cuprinse și în paginile volumului omagial ”Părintele Vasile Lucaciu în revista Eroii Neamului”, publicat la Editura Academiei Române, ediție îngrijită de dl. col (r.) Voicu Șichet.
Președintele Academiei Române, Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, în articolul intitulat ”Gânduri despre Sătmar și despre Vasile Lucaciu”, scria:
”Vasile Lucaciu s-a născut aici, în Sătmar, pe locuri frământate de soartă, cu oameni care au fost mereu de mai multe feluri şi care au trecut sub variate stăpâniri, rămânând, în general, ei înșişi.
Vasile Lucaciu a trăit într-o perioadă frământată şi grea, în care se sfărâmau mituri şi se împlineau mari idealuri colective. Era însă atunci, mai presus de toate, un timp când încă dascălii erau apostoli ai neamului, iar preoţii de ţară puteau fi savanţi, oratori şi oameni politici oneşti, de anvergură naţională şi mondială. Vasile Lucaciu a fost toate acestea la un loc şi mai mult decât atât: a devenit, cu timpul, un adevărat erou naţional, preţuit de intelectuali, cântat de popor în doine şi cu numele pus pe frontispiciul unor şcoli, dat unor străzi şi unor aşezăminte de cultură.
Este un demn urmaş al unor iluştri înaintaşi precum Atanasie Anghel, Ioan Giurgiu Patachi, Ioan Inochentie Micu Klein, Petru Pavel Aron, Grigorie Maior sau Ignaţiu Darabant.
A spune că era unit cu Roma sau greco-catolic nu este destul în lumea de astăzi. Sunt unii care ar exclama, cum mi s-a întâmplat aievea: <<Dacă era catolic, atunci era ungur, fiindcă a fi român este totuna cu a fi ortodox!>>. Este în asemenea judecăţi grăbite multă ignoranţă, dar şi refuz de a şti, de a te informa.
Vasile Lucaciu este fiul acestei biserici unite, care a căutat salvarea la Roma, locul de obârşie a românilor şi speranţa noastră de vieţuire şi supravieţuire. Prin unire, românii își puteau păstra rânduielile lor bisericeşti bizantine, calendarul, sărbătorile, tradiţiile etc., dar aveau şansa să fie recunoscuţi, să nu mai fie cetăţeni de rangul al doilea, să nu mai fie deposedaţi şi umiliţi. Altă cale de urmat nu se întrevedea atunci şi nici nu exista. Nu s-au împlinit, cum se ştie, toate speranţele românilor şi nici nu au fost respectate promisiunile făcute lor. Dar s-a deschis drumul şcolilor măcar, drumul culturii, ceea ce nu era puţin lucru. După unirea ardelenilor (cu Biserica Romei) din 1697-1701, s-a declanşat o mare mişcare naţională românească, prin care Europa a aflat de soarta grea a naţiunii române şi de doleanţele acesteia. „Preoţi cu crucea-n mână” s-au pus în fruntea mulţimilor, cum a făcut şi Lucaciu! Fiii de preoţi de ţărani, cei mai buni şi mai doritori de carte, erau trimişi la Viena şi la Roma, la învăţătură înaltă, cum a fost trimis şi Lucaciu. Ei veneau acasă încărcaţi de credinţă şi de ştiinţă, pătrunşi de o înaltă conştiinţă de români şi de luptători în numele neamului lor.
Aşa se poate înţelege de ce Lucaciu a închinat biserica sa „Sfintei Uniri a tuturor românilor”. Era unirea reală şi simbolică, împlinită deopotrivă sub semnul Dumnezeirii şi al firii, era unirea religioasă şi cea lumească, naţională, care nu mai putea să întârzie mult. Biserica lui Lucaciu era un imn înălţat credinţei şi naţiunii deopotrivă, care-şi aştepta şi ea mântuirea. La această mântuire a naţiunii sale a contribuit din plin părintele Lucaciu, fapt pentru care ne înclinăm înaintea memoriei sale, îi cântăm imnuri de mărire şi îl pomenim, cu pioasă dragoste, în veac”.