Comuna Santău, situată în partea centrală a județului Satu Mare și alcătuită din satele Santău, Chereușa (Érkőrös) și Sudurău (Érszodoró), este o așezare cu o istorie îndelungată, atestată documentar încă din 1213 în registrele Episcopiei Romano-Catolice de Oradea. Poziționată într-o zonă agricolă fertilă, traversată de râul Santău, localitatea s-a dezvoltat treptat, configurând un spațiu multicultural în care, de-a lungul timpului, au conviețuit români, maghiari, romi și, timp de peste două secole, o mică dar bine organizată comunitate evreiască.
Primele așezări evreiești în Santău
Prezența evreilor în Santău este atestată înainte de anul 1727, unul dintre primii locuitori cunoscuți fiind Judas Benjamin. Aceasta face ca localitatea să fie printre primele sate din zona Tășnadului unde evreii au găsit condiții pentru stabilire. Comunitatea s-a dezvoltat lent dar constant: în 1847 erau consemnați 60 de evrei, iar în 1880 numărul lor ajunsese la 136. La începutul secolului XX, în 1901, trăiau în localitate 87 de evrei, iar în 1937, dintr-o populație totală de 2365 de locuitori, 55 erau de confesiune mozaică.
Viața comunitară și activitățile economice
Deși numeric redusă, comunitatea evreilor din Santău era bine articulată și vizibilă în viața economică locală. Istoricul Abraham Fuchs, în volumul Tășnad. O monografie istorică în memoria comunității evreilor din Tășnad (Transilvania). Școala Talmudică (Yeshiva) a Rabinului Mordechai Brisk, de la începuturile ei și până după perioada Holocaustului[1] consemna aproximativ cincisprezece familii evreiești în perioada interbelică. Surprinzător, afirmă el, această comunitate nu a crescut mai mult, în ciuda prezenței vechi și a oportunităților locale.
Activitățile economice desfășurate de evreii din Santău erau diverse și contribuiau esențial la viața satului. Printre latifundiarii zonei se aflau familiile Ionasch Nitzi, Friedman József, Gutman (moșiile administrate de Hoffman) și Kandel. Katz Iotzi și Grossman administrau moara de făină și ulei, iar rabinul Shmuel Zvi Peretz deținea două magazine – un magazin universal și unul alimentar de lux. Alte familii, precum Klein Nitzi, Klein Manush și din nou Ionasch Nitzi, operau mici magazine alimentare, în timp ce Friedman József era proprietarul măcelăriei kosher.
Comunitatea dispunea și de un farmacist evreu, precum și de câțiva meșteșugari: tâmplarul Pasternak și fierarul Struli Jenő.
[1]Abraham Fuchs, Tășnad. O monografie istorică în memoria comunității evreilor din Tășnad (Transilvania). Școala Talmudică (Yeshiva) a Rabinului Mordechai Brisk, de la începuturile ei și până după perioada Holocaustului, Ed. Mega, Ed. Muzeului Sătmărean, 2024.
Organizarea religioasă
În perioada interbelică, comunitatea mozaică din Santău era complet organizată din punct de vedere religios. Aici funcționau:
- o sinagogă,
- o baie rituală (mikva),
- un cimitir mare și vechi,
- un sacrificator ritual (shohet),
- un învățător religios.
Administrarea sinagogii era asigurată, în alternanță, de rabinii Shmuel Zvi Peretz și Nahum Klein. Fiii rabinului Peretz au studiat la celebra școală talmudică din Tășnad, doi dintre ei – Simha și Aizik – emigrând ulterior în Israel, unde au continuat tradiția rabinică a familiei.
O figură deosebit de respectată a comunității a fost sacrificatorul ritual, Rabi Israel Hersch Banat, cunoscut pentru erudiția și profunzimea cunoștințelor sale în studiul Torei.
Relațiile interetnice și destrămarea comunității
Până la începutul anilor 1940, relațiile dintre evreii din Santău și restul populației au fost normale, marcate de conviețuire și cooperare. Situația s-a schimbat însă odată cu intensificarea antisemitismului oficial după 1940, în contextul legislației Hortyste. În 1942, mai mulți tineri evrei au fost trimiși în detașamente de muncă forțată, adesea chiar înainte de împlinirea vârstei de recrutare. Printre aceștia s-a numărat și tânărul Aizik Peretz.
Dramaticul final a venit în primăvara anului 1944, odată cu ghetoizarea evreilor din județ. Comunitatea din Santău a fost concentrată în ghetoul de la Șimleu Silvaniei, de unde toți au fost deportați la Auschwitz. Printre victime se numără și un evreu din Santău numit Koyain, ucis în tren, în timpul transportului, de un soldat german.
Niciun membru al comunității nu s-a reîntors în sat după război.
Urmele de astăzi – un trecut aproape dispărut
Astăzi, în Santău nu mai trăiește niciun evreu. După dispariția comunității în urma deportărilor din 1944, spațiile odinioară legate de viața religioasă și socială a evreilor au intrat treptat în uitare, pierzându-se în ritmul schimbărilor postbelice. Cea mai vizibilă (și totodată singura) mărturie materială rămasă este cimitirul evreiesc, situat la marginea localității, astăzi într-o stare aproape completă de degradare.
Cimitirul, care altădată adăpostea zeci de pietre funerare, era un loc sacru în care generații de familii își odihneau morții, respectând ritualurile mozaice transmise din tată în fiu. Lipsa îngrijirii, vandalizările și trecerea timpului au dus la distrugerea aproape completă a pietrelor funerare – unele sculptate cu motive specifice artei funerare evreiești, precum mâinile kohenului, ulciorul levitului sau simboluri florale.
Astăzi, cimitirul arată ca un câmp fără identitate. Doar două-trei fragmente de piatră mai răsar dintre plante, asemenea unor martori tăcuți ai unei lumi dispărute. Aceste rămășițe, deși puține, reprezintă ultimul reper fizic al unei comunități care a modelat viața economică și socială a satului timp de peste două secole.
Localnicii își amintesc uneori, prin povești auzite de la bunici, de „evreii de altădată”, însă memoria lor este fragmentară. Casele în care au locuit, magazinele pe care le-au administrat sau sinagoga care odinioară aduna comunitatea nu mai există sau nu mai pot fi identificate.
În absența unor monumente sau plăci comemorative, cimitirul rămâne singurul loc în care trecutul evreilor din Santău poate fi încă perceput, chiar și într-o formă fragilă și aproape ștearsă.
Încheiere
Prin readucerea în atenție a istoriei evreilor din Santău, nu comemorăm doar o comunitate pierdută, ci reafirmăm un principiu esențial: că fiecare sat, oricât de mic, își poartă în straturile sale adânci o moștenire care merită cunoscută și protejată. Iar cât timp aceste povești sunt scrise, rostite și transmise, ele rămân vii – și împreună cu ele rămâne vie și memoria unei comunități care a făcut parte, pentru totdeauna, din istoria Santăului.
Realizatori proiect: Diana Kinces, Andrei Kinces, Paula Por