Se află în desfășurare evenimentele de celebrare a o sută de ani de la înființarea satelor sătmărene constituite în urma Reformei Agrare, momente de sărbătoare care reprezintă o prelungire a celebrării Centenarului Marii Uniri.
Trebuie subliniat meritul istoricilor sătmăreni care au realizat cele trei monografii a căror coperte sunt ilustrate în imaginile ce însoțesc această prezentare. Efortul lor competent a adus o aură de cunoaștere asupra evenimentelor și proceselor istorice ce au însoțit noile localități pe parcursul unui secol. În completarea redării evenimentelor și a proceselor istorice în care au fost înființate și au dăinuit satele sătmărene născute în urma Reformei Agrare, este necesară sublinierea unor aspecte ce leagă fenomenul de aspectele istorice zonale. Perspectiva unei istorii de lungă durată evidențiază antecedentele unui fenomen ce nu a făcut obiectul unei evaluări care a avut un obiectiv centrat tocmai pe momentul nașterii localităților și pe destinul ce a urmat.
Înființarea satelor din anul 1924 a avut, pe lângă valențele sociale și naționale, puternice fundamente economice, fiind o continuare a unor procese de lungă durată, în care frecvent au fost îmbinat toate cele trei aspecte, economic, politic-național și social. De aceea, în nici un caz fenomenul petrecut în urmă cu un secol nu trebuie apreciat ca o măsură artificială, gândită de o guvernare vremelnică. Măsura a răspuns unor fundamente seculare, căci în întreaga zonă a Câmpiei de Vest exista o penurie de forță de muncă ce impunea angajarea unui aport demografic din afara zonei. Acest fenomen s-a realizat prin colonizări succesive și prin angajarea masivă de forță de muncă sezonieră, adusă constant din zonele colinare ale Transilvaniei, ale Banatului, ale Bihorului, Sătmarului și Maramureșului. În ce privește colonizările Banatului și a Câmpiei de Vest acestea au beneficiat de un efort masiv realizat de autorităților statale (habsburgice) sau din inițiativă privată (contele Al. Károlyi ). În procesul de colonizare au intervenit și motivațiile politice. Inițial au fost încurajate pentru colonizare comunitățile de religie catolică: în special șvabii și slovacii sau romano-catolici maghiari și bulgari și greco-catolici ucrainieni. Tot pe baza unor considerente politice, însă de o altă natură, în acest proces au intrat și unele comunități românești, cum a fost situația moților mutați forțat în urma răscoalei lui Horea (de exemplu locuitorii din Valea Morii).
Ultimul fenomen, al muncii sezoniere aduse la recoltat, etnografii l-au înregistrat ca fiind un fenomen de proporții în secolele trecute, iar scriitorul Ioan Slavici l-a surprins din perspectivă literară în romanul ”Pădureanca”. Pe timpul comunismului, chiar dacă a fost realizată o mecanizare parțială a agriculturii, lipsa aportului muncitorilor sezonieri din zona colinară și montană s-a încercat a fi suplinit prin munca militarilor, elevilor și chiar a muncitorilor duși din fabrici, ca să participe la campaniile de recoltare. Situația a fost cu atât mai acută în județul Satu Mare, unde au apărut la scară largă terenuri agricole noi, ca urmare a desecărilor realizate în ultimele două secole.
Așadar aportul maramureșenilor și a moților a fost benefic pentru agricultura sătmăreană, iar cu timpul a ajuns să fie vital pentru dezvoltarea industrială din regiune și a avut un rol esențial în progresul economic și social al zonei. Așa cum a fost surprins în monografia satului Lucăceni și în lucrările istorice referitoare la satele Baba Novac și Marna, ultima cu referiri la alte sate moțești, din aceste localități s-au ridicat un număr mare de ingineri, profesori și preoți, în general specialiști dintr-o sferă largă de activități. Se poate aprecia că bazele acestui fenomen au fost extrem de solide: fii și fiicele coloniștilor au avut ca stimulent munca grea la care au fost constrânși, alături de părinții lor. Coloniștii au fost forțați de împrejurări ca pe lângă lucrul câmpului să își construiască în teren viran gospodăriile și, împreună cu aceasta, întreaga infrastructură comunitară.
Tocmai aici se conturează aportul monografiilor realizate de istoricii Ioan Viman, Claudiu Porumbăceanu, Viorel Câmpeanu, Florin Pop și Răzvan Roșu. Lucrările lor rememorează în fața generațiilor actuale (în special a treia și a patra generație a coloniștilor) dorința de muncă, bravura și, uneori, eroismul de care au dat dovadă bunicii și apoi părinți lor. Vor trece anii peste acest evenimente, însă redeschiderea cărților realizate la Centenar va fi o ocazie unică de a rememora crâmpeie ale unei epopei realizate de bunicii și părinții lor. Monografiile centenare zugrăvesc destine personale ce au viețuit și evoluat de spiritul romanelor lui Slavici, în cadrul frumuseților camuflate ale Câmpiei de Vest, cu ale sale turme de porci și cirezi de vite, cu pășuni, mlaștini și cu întinse câmpii fertile. Deși bogate, aceste pământuri solicitau o muncă extenuantă făcută pe un soare arzător sau, dimpotrivă pe ploile și zăpezile reci din toamnele târzii, prin ale căror noroaie erau opintite căruțele, de oamenii nevoiți să se alăture animalelor de tracțiune. Pentru a răzbi în această zonă bogată dar deloc idilică, forțarea destinelor prin mijloace facile erau taxate de Divinitate și oameni, ducând la consecințe dramatice, asemenea acelora zugrăvite în romanele lui Slavici. În schimb, mijloacele sigure erau reprezentate de munca cinstită, educația, atașamentul față de comunitate, înțelegerea Aproapelui… puterea și echilibrul ce îl asigură morala creștină și credința în Dumnezeu.
Dr. Liviu Marta
