Românii au avut mereu o dorință comună – să trăiască toți într-o singură patrie, să se realizeze o Unire care să-i aducă pe toți la un loc, să existe un stat doar al lor sau, cum afirma Mihail Kogălniceanu: ”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat”.
După multe secole în care nu au putut decât să viseze la Unire, iată că anul 1859 o aduce odată cu numirea pe tron (ales în unanimitate) a liderului unionist Alexandru Ioan Cuza.
Statul nou înființat prin unirea Moldovei și a Țării Românești purta numele de „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei”. Unirea dintre aceste două Principate a reprezentat primul pas în apariția României ca stat unic.
Înscăunarea lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859 în Moldova și alegerea sa ca domnitor în Țara Românească în 24 ianuarie în același an au reprezentat practic Unirea. Inițial, această unire din 1859 urma să fie recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza, dar evenimentele care au urmat au făcut ca ea să fie ireversibilă.
După ce secole la rând locuitorii celor două Principate au fost asemeni frunzelor purtate de vânt, anul 1859 a împlinit dorința lor cea mai arzătoare: unirea cu frații ce vorbesc aceeași limbă, dar de care îi despărțeau granițe politice și administrative.
