Inundaţiile, seceta şi molimele ce au bântuit la începutul secolului al XVIII-lea, fuga ţăranilor de pe moşii, războaiele cu turcii, precum şi cele purtate de Francisc Rákóczi al II-lea împotriva Habsburgilor, au generat scăderi drastice ale populaţiei comitatului Satu Mare. Pierderea unui număr mare de braţe de muncă a determinat repopularea ţinutului, în primul rând prin acţiunea de colonizare cu etnici şvabi (începând cu anul 1712).
Factorul de progres, introdus în Sătmar de coloniştii şvabi şi preluat treptat şi de alte etnii, a fost trecerea de la sistemul agricol de cultură bienală, la asolamentul trienal. Dezvoltarea economiei rurale, dominată de agricultură şi creşterea animalelor, precum şi impunerea tradiţiei germane în arhitectură, a impulsionat restructurarea tipologiei construcţiilor şi modul de organizare a gospodăriilor.
Rolul preponderent economic în cadrul gospodăriei îl ocupa şura, amplasată în latul curţii, remarcându-se atât prin dimensiunile foarte mari, cât şi prin poarta înaltă, impunătoare, confecţionată din scânduri decorate ca şi porţile de şură româneşti. Casa şvabilor se făcea remarcată în structura gospodăriei prin tipologia originală, definită chiar prin denumirea de casa lungă.