Epidemia de holeră de la sfârșitul secolului al XIX-lea în Transilvania și în comitatul Satu Mare.
Paula Virag
Transilvania s-a confruntat cu câteva puseuri epidemice (în anii 1831, 1836, 1848, 1866, 1872-1873) ultimul val fiind deosebit de puternic prin efectele sale demografice. Frecventele epidemii de ciumă care au afectat comunităţiile umane, dar şi cele de holeră ce le-au înlocuit imediat după eradicarea pestei, au marcat puternic sensibilitatea colectivă, cel mai persistent efect pe plan mental rămânând însă teama acută de acest flagel. Reacţia de surprindere datorată noutăţii şi evoluţiei fulgerătoare a bolii a determinat oamenii să-şi ierarhizeze sentimentele la prima apariţie a holerei: „urâtă boală această holeră, încât mai mult decât în vremurile de ciumă omenirea s-a speriat”. După nici jumătate de secol în care comunităţiile au încercat să i se opună, holera s-a instalat în memoria colectivă, devenind sinonimă cu frica,dovadă fiind și expresia „a da holera în cineva”, care semnifica până târziu a „a intra spaima în cineva, a se speria foarte tare”. Această insinuare rapidă în sensibilitatea oamenilor e datorată percepţiei boli ca degradantă, înjositoare. Temută din cauza rapidităţii cu care lovea,holera îngrozea şi datorită umilitoarelor simptome: diareea şi vomitarea explozivă,deshidratarea totală, aspectul albăstrui al pielii, răcirea trupului, spaima extremă de moartea ce urma curând. Presa românească din Transilvania nu este informată cu privire la izbucnirea epidemiei la Pesta şi Viena până după apariţia ei la Cluj. O menţiune a Telegrafului Român justifică absenţa ştirilor prin lipsa comunicărilor oficiale. Într-o epistolă privată din Viena apare ştirea că acolo holera a apărut într-o măsură relativ mică (17 cazuri pe zi). Mai târziu, din ştiri private, se dispune că plaga îşi cere victimele sale şi în Budapesta, Arad şi Oradea, dar jurnalele nu fac referire la asemenea evenimente şi astfel aceste ştiri trec în mare parte neobservate. La rândul ei, presa transilvăneană pune în joc toate argumentele ce pot linişti populaţia, prin distincţia care se face între holera „asiatică şi cea indigenă” sau „cholerina”,ultima, o formă uşoară, nepericuloasă, obişnuită în timpul sezonului cald. Presiunea exercitată asupra comunităţilor rurale, prin articole de popularizare a cunoştinţelor de medicină şi igenă, prin calendare, ziare sau „catehisme sanitare” traduse şi în limba română şi difuzate prin preoţime, a avut efecte destul de lente la nivelul modificării deprinderilor zilnice ale ţăranului şi rezultate aproape nule în transformarea nivelului de profunzime, ce a ieşit la iveală cu ocazia epidemiilor. Imaginea condiţiilor de locuire ale categoriilor populare redată de Bariţ la începutul anului 1873 poate fi considerată îndreptăţită că epidemia s-a manifestat pe un teren mai mult decât propice: ”…când dai să intri în locuinţele omeneşti şi îndată în tindă te împiedici de porci, după uşă vezi gunoiul adunat şi acoperit cu mătura, iar chilia locuită de oameni taie putoare înecătoare pentru că ferestrele necum să fie deschise cândva dacă nici că se pot deschide pentru că sunt bătute în cuie”. Această descriere, poate puțin exagerată tocmai pentru a provoca găsirea unor remedii, continuă cu descrierea străzilor,unde gunoaiele adunate grămadă şi mortăciunile de animale părăsite în putrezire constituiau un focar permanent de infecţie. Bariţ caracterizează situaţia cu apelativul de „barbarie curat asiatică” nebănuind însă că o epidemie cu acelaşi epitet va fi favorizată de ea după câteva luni. Multe comunităţi nu beneficiază însă de o minimă asistenţă medicală, menţinându-se în ignoranţă. Unele menţiuni ale presei deplâng această situaţie: „dacă la oraşele măsurile pentru întâmpinarea răului sunt cu totul insuficiente, apoi pe la sate sunt chiar nule”. Acolo nici medici nici medicamentele nu se pomenesc şi bieţii bolnavi mor aşa zăcând cu zile” cu toate acestea, încă în epocă se remarcă o rezistenţă în lumea satului la adoptarea regulilor sanitare spre deosebire de „clasa inteligentă” mai receptivă în aplicarea lor.
Cu siguranţă că această confruntare cu o boală tot epidemică, ce a venit îndată după eradicarea ciumei, a impus folosirea unor mijloace asemănătoare de a i se face faţă. De aceea ritualurile practicate, arhaice, precreştine îşi extind sfera de acoperire în această perioadă la bolile epidemice. În viziunea populară, bolile sunt încă văzute ca opera nefastă a duhurilor rele. Probabil că de aceea, îndată ce epidemia lua amploare se putea asista la o febră a„dezgropărilor de cadavre”. Asemenea practici duceau la o extensiune a epidemiei pentru că virusul se menţine activ şi după îngropare. Cu prilejul epidemiei din 1873 se pare că se reiterează acelaşi deprinderi, Gazeta Transilvaniei aducând în atenţie un caz din comuna Percasu, lângă Orăştie unde au murit toţi cei ce au dezgropat o femeie moartă de holeră.Atenţionarea cititorilor că acest caz trebuie să fie „învăţătură de minte” pentru cei ce se dedau la deshumări poate indica faptul că practica nu era singulară. Prezenţa unei mentalităţi tradiţionale în care evenimentele ca eclipsele, cutremurele sau epidemiile erau încă repere capitale în curgerea evenimentelor poate fi repetată chiar la nivelul elitei săteşti. Pentru ansamblul comitatului Satu Mare, marea majoritate a celor bolnavi de holeră au reuşit să se trateze. Din 17.330 de bolnavi, au decedat 5.268. Nu aceeaşi este şi situaţia în cazul oraşului Satu Mare, unde din 985 de bolnavi, au murit 554. În ceea ce priveşte latura administrativă, autorităţile comitatense, ca şi cele centrale, prin Ministerul Central Maghiar de Interne, recomandau ca măsuri igienico-dietetice profilactice absolut necesare cumpătarea, ozonarea, consumul de cafea şi de ciocolată, ca şi al vinului roşu vechi, alte măsuri de minimă igienă personală a îmbrăcămintei sau a locuinţei. În privinţa măsurilor de izolare, autorităţile ordonau dezinfecţia strictă a locuinţelor şi a spaţiilor publice aglomerate, urbane cu precădere, a hainelor şi a lenjeriei bolnavilor, carantinarea localităţilor cu letalitate mare, interzicerea întrunirilor (priveghiul sau ospăţul), închiderea şcolilor şi interzicerea încartiruirilor militare. Medicamentaţia abundă în preparate antiholerice specifice farmacopeelor austriece sau maghiare, dar cu aplicabilitate foarte redusă. La scară aproape generală sunt folosite prescripţiile medicinii populare. Ca antidot împotriva holerei se recomandă usturoiul, cimbrişorul şi murul, ca şi băi cu ceai din viţă de mure, de bostan şi castraveţi. De asemenea, se folosea rostopasca, sau crucea voinicului. Alcoolul, mai ales ţuica şi rachiul sunt panacee universale, prescrise şi recomandate cu căldură, atât în tratarea durerilor de dinţi, a diareii, a holerei. Confruntată cu acest nou flagel la scurt timp după eradicarea ciumei, Europa şi-a perfecţionat treptat mijloacele de ripostă, atât în cadrul comunităţilor afectate cât şi la nivelul eforturilor ştiinţei medicale. Cu toate că obişnuinţa este să se plaseze în prim plan efectele distrugătoare ale molimei, din aceasta s-au putut trage nişte concluzii în cea ce priveşte rolul epidemiei în dezvoltarea igenei private şi a salubrităţii aşezărilor. Studierea unei epidemii din secolul alXIX-lea dezvăluie maniera în care diferitele niveluri ale societăţii s-au afiliat sensibilităţii moderne, pornind chiar de la progresele sanitaţiei. Alături de acest fenomen se remarcă şi menţiunea unor segmente în sensibilitatea tradiţională, prin refuzul profilaxiei şi a igienei prin recursul la procedee magice, în continuarea ritualurilor arhaice practicate în vremurile tradiţionale ale ciumei.